nu este poza mea și nici nu mă dau în vânt după trenulețul albastru (dacă vreți neapărat coltrane, prefer ole, dacă nu chiar - amatorii de ascensiune o să strâmbe din nas - o iubire supremă - cum sună titlurile acestea în româna subtitrărilor!)
Nu scriu despre muzică în mod profesionist, deși aș putea, cu chiu cu vai. (Ignorând faptul că trăiesc într-o țară în care „revistele majore” de muzică, dacă mai există și îmi mărturisesc ignoranța aici, aveau sau încă mai au o singură pagină sau două de „recenzii” - de altfel, conceptul de industrie muzicală de-abia există în afara ringtone-urilor și a videoclipurilor...)
Pot să scriu despre muzică și să mă lăbărțez destul de convingător fără să mai țin minte mare lucru din teoria muzicală învățată la școală... (Ignorând faptul că muzica clasică și chiar jazz-ul nu ocupă decât o mică parte a preferințelor mele muzicale - și cu asta trec la următorul paradox:)
Ascult jazz, dar nu mă definesc ca ascultător de jazz - nu îl menționez printre genurile ascultate decât dacă individul din fața mea insistă să fac o înșiruire, în speranța că va prinde și el ceva care să mă facă încadrabil într-o căsuță convenabilă... (Nu pentru că aș fi modest - pentru a fi smerit, ar trebui să mă ung cu smoală! -, recunosc că snobismul nu este unul dintre păcatele de care m-am ferit, ci pentru că în mintea individului ar trezi asocieri superficiale de genul vocal jazz (mă irită la culme pop-ul vintage care se dă jazzos și highbrow, când este de fapt o versiune retardată a vocal jazz-ului de mai an - nici ăla prea răsărit din punctul meu de vedere), Louis Armstrong (obligatoriu „What a Wonderful World”...) și, eventual, mormane ezoterice de muzici lipsite de ritm și de noimă interpretate și ascultate de către sadomasochiști snobi... Se înțelege că românul nostru n-a auzit nici de Kenny G (he he!) și nici de exemplarele din Kind of Blue ținute, pare se, de unii în casă ca pe Istoria literaturii române... a lui G. Călinescu!)
Am plete de rocker, dar nu mă dau în vânt după rock. (Ignorând faptul că am trecut și eu printr-o fază rock - e drept, una destul de cuminte, în care mă uitam la MTV2, ceea ce îl oripilea pe tatăl meu, deși în majoritatea timpului nu era acolo decât indie rock relativ finuț și drăguț... Rareori rock mai „săltăreț” decât, să zicem, Nirvana sau decât RHCP, și mai rar AC/DC... Dacă este un lucru pe care l-am învățat din această perioadă și din ce am văzut la alți prieteni care au fost sau încă mai sunt rockeri într-un fel sau altul, acela este că nici măcar un tricou Metallica nu te face decât eventual să pari un pic mai satanist decât vânzătoarea de murături bulgărești din piață... După cum se poate vedea, tind să fiu polemic în ceea ce privește identitățile sociale, constructele de acest gen, și să prefer să fiu relativ neîncadrabil. Totuși, m-am dedat recent la una dintre acele identități - și anume aceea de poet cu plete...)
Îmi place să cred că nu sunt hipster... deși mai arunc la paștele cailor câte-o ocheadă în ograda pitchfork-ului (sau, dacă vreți, livada peachfork-ului!). Totuși, cred că am prea mult spirit critic ca să mă încadrez în categoria hipster-ilor - drept dovadă că, na, mi-au plăcut Peaking Lights, dar m-au lăsat rece Beach House - albumul cu Zebra era cum era, dar nu mi-a trezit nicio reacție Bloom.
Tind să cred că acum sunt mai mult sau mai puțin tolerant... Deși am trecut și eu în... școala generală prin ceea ce se numea pe-atunci „campania anti-manele”. Evident, fără ca eu să fi trecut prin nopți de chinuri autentice, reale cu vecini înfocați la unu noaptea - mai mult de dragul unui trend cârcotaș, din moment ce nu multă vreme trecuse de când mă uitam impasibil la reclamele „Romanele” de pe Atomic TV, cu ochiul unui localnic care nici măcar nu știe să strecoare o conotație negativă într-un atribut etnic... în fine, gata cu pedanteriile. Eram mic și fraier. Când am mai crescut, eram tot fraier atunci când îmi închipuiam că e o ipocrizie să critici manelele, dar să agreezi muzica lăutărească sau pop-ul și că, dacă tot critici manelele, ar trebui să asculți muzică clasică or something, ceea ce nu prea se întâmplă. (Îi înțeleg profund pe cei care, simțind nevoia să asculte muzică clasică, tind să evite compozitorii canonici, cel puțin pe aceia învățați la școală...)
Sunt îngrozitor de plictisitor și de pedant, dar se pare că unora le place de mine! Sau doar de ce scriu :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu