dans

[mouse on mars - wipe that sound]

bonsai

[arve henriksen - planting trees creating beauty]

melan-cola

[bhutan tiger rescue - beginner's waltz]

diagonale

[rippleheart - hoovering the pastures]

ca o pasăre yves klein

[bun / fumitake tamura - kite]

pentru africanul din tine

[francis bebey - the coffee cola song]

EAI/onkyo

EAI sau improvizația electroacustică (a nu se confunda cu subgenul electroacustic al muzicii clasice avangardiste) este un subgen al muzicii electronice experimentale, subgen dezvoltat în ultimii 15-20 de ani și derivat din free jazz/improvizația liberă (vezi albumele formației AMM). Se caracterizează prin „compoziții” lente, în bună parte improvizate la instrumente nonconvenționale și/sau procesate prin calculator. Accentul cade pe textura sunetelor. Erstwhile, Mego, Improvised Music From Japan sunt câteva dintre casele de discuri care promovează acest gen. Keith Rowe, Jason Lescalleet, John Tilbury, Cor Fuhler se numără printre artiștii reprezentativi...

[4g - yellow cloud]

Onkyo este o mișcare japoneză legată de EAI și de „lowercase” (despre lowercase voi mai vorbi). S-a conturat la începutul anilor 2000 în localuri neconvenționale din Tokyo precum Off-Site și Bar Aoyama. Instrumentele lor sunt aproape exclusiv electronice și, adeseori, nu folosesc decât frecvențe „de test”, iar Toshimaru Nakamura, unul dintre artiști, s-a specializat în ceea ce numește „no-input mixing board”. „Muzica” onkyo folosește multe spații goale, oarecum ca în muzica clasică a grupului Wendelweiser (sub influența lui Cage și a lui Christian Wolff), dar pentru a „testa” urechea ascultătorului, violată într-o manieră mai subtilă și mai perversă decât în cazul „muzicii” noise (vezi Merzbow). Evident, este total nesănătos să asculți așa ceva la un volum mare și pentru mult timp... dar n-am înțeles ce farmec ar putea avea (în afara sadomasochismului de rigoare) așa ceva până ce n-am ascultat un album ceva mai accesibil al lui Toshimaru Nakamura, „Egrets” (în care nu e solo, ci însoțit de trompetistul Arve Henriksen). Trecând prin furcile frecvențelor oarecum inumane, doar pe alocuri însoțite de Henriksen în cea mai subtilă ipostază a sa de până acum, am rămas literalmente extaziat la sfârșitul albumului, punctat de un „static noise” surprinzător de calm și de... delicios! După ce asculți așa ceva, ești bucuros că exiști și că te poți bucuri de atâtea sunete în jurul tău - atât de multe încât le iei ca atare și nu te gândești niciodată că ar putea să te bucure nespus doar existența celui mai mărunt și mai nesemnificativ sunet. Toamna, când cad frunzele, ai încercat vreodată să stai sub un copac ca să vezi cum ele cad printre celelalte frunze și se aude un foșnet discret?

[toshimaru nakamura - nimb number 42]

și extratereștrii sunt microbiști... și microbii sunt microbiști!

[mouse on mars - saturday night worldcup fieber]

minimal nature

[monolake - lantau]

paradoxurile mele

sau doar câteva dintre ele

 

nu este poza mea și nici nu mă dau în vânt după trenulețul albastru (dacă vreți neapărat coltrane, prefer ole, dacă nu chiar - amatorii de ascensiune o să strâmbe din nas - o iubire supremă - cum sună titlurile acestea în româna subtitrărilor!)

Nu scriu despre muzică în mod profesionist, deși aș putea, cu chiu cu vai. (Ignorând faptul că trăiesc într-o țară în care „revistele majore” de muzică, dacă mai există și îmi mărturisesc ignoranța aici, aveau sau încă mai au o singură pagină sau două de „recenzii” - de altfel, conceptul de industrie muzicală de-abia există în afara ringtone-urilor și a videoclipurilor...)

Pot să scriu despre muzică și să mă lăbărțez destul de convingător fără să mai țin minte mare lucru din teoria muzicală învățată la școală... (Ignorând faptul că muzica clasică și chiar jazz-ul nu ocupă decât o mică parte a preferințelor mele muzicale - și cu asta trec la următorul paradox:)

Ascult jazz, dar nu mă definesc ca ascultător de jazz - nu îl menționez printre genurile ascultate decât dacă individul din fața mea insistă să fac o înșiruire, în speranța că va prinde și el ceva care să mă facă încadrabil într-o căsuță convenabilă... (Nu pentru că aș fi modest - pentru a fi smerit, ar trebui să mă ung cu smoală! -, recunosc că snobismul nu este unul dintre păcatele de care m-am ferit, ci pentru că în mintea individului ar trezi asocieri superficiale de genul vocal jazz (mă irită la culme pop-ul vintage care se dă jazzos și highbrow, când este de fapt o versiune retardată a vocal jazz-ului de mai an - nici ăla prea răsărit din punctul meu de vedere), Louis Armstrong (obligatoriu „What a Wonderful World”...) și, eventual, mormane ezoterice de muzici lipsite de ritm și de noimă interpretate și ascultate de către sadomasochiști snobi... Se înțelege că românul nostru n-a auzit nici de Kenny G (he he!) și nici de exemplarele din Kind of Blue ținute, pare se, de unii în casă ca pe Istoria literaturii române... a lui G. Călinescu!)

Am plete de rocker, dar nu mă dau în vânt după rock. (Ignorând faptul că am trecut și eu printr-o fază rock - e drept, una destul de cuminte, în care mă uitam la MTV2, ceea ce îl oripilea pe tatăl meu, deși în majoritatea timpului nu era acolo decât indie rock relativ finuț și drăguț... Rareori rock mai „săltăreț” decât, să zicem, Nirvana sau decât RHCP, și mai rar AC/DC... Dacă este un lucru pe care l-am învățat din această perioadă și din ce am văzut la alți prieteni care au fost sau încă mai sunt rockeri într-un fel sau altul, acela este că nici măcar un tricou Metallica nu te face decât eventual să pari un pic mai satanist decât vânzătoarea de murături bulgărești din piață... După cum se poate vedea, tind să fiu polemic în ceea ce privește identitățile sociale, constructele de acest gen, și să prefer să fiu relativ neîncadrabil. Totuși, m-am dedat recent la una dintre acele identități - și anume aceea de poet cu plete...)

Îmi place să cred că nu sunt hipster... deși mai arunc la paștele cailor câte-o ocheadă în ograda pitchfork-ului (sau, dacă vreți, livada peachfork-ului!). Totuși, cred că am prea mult spirit critic ca să mă încadrez în categoria hipster-ilor - drept dovadă că, na, mi-au plăcut Peaking Lights, dar m-au lăsat rece Beach House - albumul cu Zebra era cum era, dar nu mi-a trezit nicio reacție Bloom.

Tind să cred că acum sunt mai mult sau mai puțin tolerant... Deși am trecut și eu în... școala generală prin ceea ce se numea pe-atunci „campania anti-manele”. Evident, fără ca eu să fi trecut prin nopți de chinuri autentice, reale cu vecini înfocați la unu noaptea - mai mult de dragul unui trend cârcotaș, din moment ce nu multă vreme trecuse de când mă uitam impasibil la reclamele „Romanele” de pe Atomic TV, cu ochiul unui localnic care nici măcar nu știe să strecoare o conotație negativă într-un atribut etnic... în fine, gata cu pedanteriile. Eram mic și fraier. Când am mai crescut, eram tot fraier atunci când îmi închipuiam că e o ipocrizie să critici manelele, dar să agreezi muzica lăutărească sau pop-ul și că, dacă tot critici manelele, ar trebui să asculți muzică clasică or something, ceea ce nu prea se întâmplă. (Îi înțeleg profund pe cei care, simțind nevoia să asculte muzică clasică, tind să evite compozitorii canonici, cel puțin pe aceia învățați la școală...)

Sunt îngrozitor de plictisitor și de pedant, dar se pare că unora le place de mine! Sau doar de ce scriu :)

dub dub dub dub

[peaking lights - marshmellow yellow]

cu riscul de a suna ca un hipster, voi spune că eu chiar am prins perioada în care peaking lights și-au scos capul în mijlocul unui pe atunci veritabil drone underground... așa că am fost surprins să văd ce au mai făcut în ultimii ani. interesant este că n-am întâlnit aici nici vorbă de conceptualism autoindulgent și twitterizant - pop-ul hipnagogic a ajuns la ei cât se poate de pop. de fapt, melodiile lor nu se supun regulii „aristoteliene” (vorba vine) de 3 minute - de asemenea, abundă influențele din alte zone (dub și chiar rock). dar înțeleg aici pop în sensul unei deschideri către ascultător, fie el și unul care să fie neapărat deja aclimatizat cu tot acest climat avangardist în care colajul, non-sensurile și sunetele „dubioase” aruncate pe ici pe colo să nu mai fie surprize pentru acesta (adică pentru ascultător... scuzați-mi macrameul).

mix de ziua mea

[cocteau twins - carolyn's fingers]

[of montreal - wraith pinned to the mist]

[tortoise - the suspension bridge at iguazu falls]

[perfume tree - both oceans]

[stereolab - munich madness]

[r/r coseboom - eejit]

on repeat

[lone (feat. anneka) - spirals]

O surpriză plăcută pentru mine acest Galaxy Garden (care nu seamănă deloc cu singurul album de Lone pe care l-am mai ascultat până atunci, nu mai țin aminte acum titlul), plin de miresme exotice, dar și de accente familiare - de altfel, melodia de mai sus îmi aduce aminte de extazul pe care-l încercam adeseori în fața vocilor feminine din trip-hop... de parcă n-aș fi ieșit niciodată din acea „epocă de aur” în care mă simțeam îmbiat de ritmurile repetitive și candidele sirene urbane ale genului respectiv... a fost o adevărată obsesie pentru mine și mă bucur să văd că n-am fost singurul obsedat (ba chiar, mai nou, o bună parte dintre prietenii mei de pe Facebook sunt familiari cu MA și Portishead - acum aproape un deceniu nu știu ce-aș fi dat să am măcar un prieten în carne și oase care să poată vorbi cu mine despre asemenea obscurități...).

surpriza din portbagaj

mulțumiri unui prieten

[cheb khaled - hada raykoum]

nuntă în cer

[steve reich - six pianos]

acum câțiva ani

încercam să fac patul atunci când mi-a venit cheful de niște jazz și m-am hotărât să-i dau o șansă lui maiden voyage - când colo, hancock m-a pironit în fotoliu, de unde nu puteam decât să privesc strada și să privesc strada

[herbie hancock - maiden voyage]

o lume minunată minunată minunată

[susumu yokota - saku]

bassu & cu toba mare

excesul de bass e fie foarte sănătos, fie tentat pentru unii la modul... cartofilor prăjiți.

oricum, un sunet clar și simplu de drum kit fără enșpe prelucrări nu prea am mai auzit. nu că aș fi unul dintre acei puriști alergici la celebrele snare drums ale anilor 80, nu că aș fi mircea badea... dar, luate în sine, tobele clare au un potențial care ar merita să fie descătușat și în afara jazz-ului... și nici nu trebuie să fie ceva de genul „rock de stadion”, drept dovadă această melodie:

[tortoise - cornpone brunch]

hipster/mixster

scriu aici și acum despre muzică fiindcă am simțit nevoia. care nevoie? să mă dau mare cu cvasierudiția mea? (ca să fiu genul acela de om care citează și parafrazează în disperare: vorba lui caragiale, sunt un adevărat enciclopedist, știu din toate câte nimic...) să mă dau mare cu ironiile și adjectivele mele?...

să înlătur orice dubii: sunt un șoarece, un maestru al tocilei, un obsedat de muzică (poate la modul obsesiv-compulsiv?) fără diplomă, deși, fără falsă modestie, chiar așa de departe nu sunt. partea tehnică mă poate și chiar mă depășește cel mai adesea, drept pentru care nu mă dau as în, de pildă, jazz. dacă aș fi cu adevărat snob, aș accentua „ja”-ul din jazz... la naiba, deja fac asta. oh well...

de când am avut prima dată acces la internet în coliba mea cu 3 camere, am căutat, am căutat, am căutat. și am și găsit... și nu de puține ori m-am întrebat: de ce n-ar face mulți alții la fel ca mine? de ce, chiar având internet, unii se mulțumesc să descarce soneria de la melodia cutare pe care o pot auzi și la radio, și la tembelizor, în loc să exploreze minunățiile ascunse departe de comercial?... dar răspunsul cel mai evident este că nu toți s-au născut exploratori. și că unii se descurcă chiar mai bine fără muzică... dar cred că nietzsche avea dreptate. muzica e o mare șansă și, dacă tot n-am o autentică vocație ascetică, măcar aici să mizez într-un sens spiritual... dar gata cu poveștile. deja vă uitați la mine ca la felul paișpe.

am fost suspectat și chiar eu mă suspectez uneori de... hipster-eală! mai ales după ce a demarat obsesia mea pentru chillwave... și totuși, nu mă încadrez exact în portretul-robot al hipster-ului (dacă are vreun rost să folosim tipologii dintr-astea, construite mai degrabă ca să ne lamentăm în stil mircea badea...). citesc și allmusic sau wire, de pildă, nu numai pitchfork. am, cred, o brumă de gândire critică. și chiar îmi plac cei de la cocteau twins sau cei de la can, nu îi menționez doar pentru că au influențat nenumărați muzicieni din ultimele decenii... iar dacă n-aș fi fost avid de tot ce-i nou și surprinzător, n-aș fi ajuns până aici. a fost nevoie de mult timp și mult tastat pentru ca gusturile mele să se dezvolte așa de mult (nu mai spun de neuronii cheltuiți!), dar a meritat și, dacă aș fi fost nevoit să o iau de la început, aș fi făcut la fel. poate aș fi zăbovit mai puțin în unele privințe (vezi perioadele mele de fixație prelungită pentru trip-hop sau pentru chillwave)... și, mai ales, aș fi ascultat mult mai multe chestii avangardiste în perioada în care, neavând reacții viscerale, treceam ca gâsca prin „muzici” cât se poate de țăcănite... acum e cu totul altă situație, dar nu mai insist.

închei deocamdată, fiind distras de o supradoză de... autechre. da, iar îi menționez, dar nu mă pot abține:

[autechre - pule]

nu râdeți!

in memoriam

[lemon jelly - stay with you]

ăștia n-au mai scos nimic nou...

pop hipnagogic

„Hypnagogic is the term for a state between being awake and falling asleep, associated by some with hallucinations that are hyper-real rather than surreal. Life in LA – also the title of an Ariel Pink song, as it happens – does lend itself to a kind of ‘wide asleep’ trance, as your gaze falls under the sway of the sheer numbing beauty of the landscape and the weather – the way a certain slant of late afternoon light makes lawns glow eerily.”

„Hypnagogic pop is music that reaches beyond its performers’ abilities. It refashions 80s chart pop-rock into a hazy, psychedelic drone. It is listening to Beverly Hills Cop and hearing the music of the spheres. It is the sound that remains after the boys of summer have gone.”

[18 carat affair - pretty girls i don't know anymore]

urmăream cu atenție scena „drone” atunci când, tocmai în mijlocul acesteia, a apărut la suprafață (în 2009) trendul ăsta. obișnuit cu tendința muzicii drone de a suna precum aspiratorul vecinilor de la etajul doi, nu m-a mirat atunci când james ferraro și alți muzicieni „de dormitor” din jurul lui au început să folosească sample-uri năstrușnice din zona anilor optzeci, așa cum și pictorii jasper johns și rauschenberg au violat convențiile picturii abstracte punând bazele pop art-ului... și, într-adevăr, rânjetul lui ferraro e cât se poate de warholesc.

mai explicit: pop-ul hipnagogic nu e un gen propriu-zis, ci o direcție difuză, caracterizată printr-o resuscitare postmodernistă (ceea ce se traduce printr-o nostalgie ironică) a anilor optzeci (trecut deja îndepărtat!), făcută prin diverse grile: atât compoziții semi-abstracte în continuarea vechiului format drone, cât și melodii pop aproape în toată regula (vezi ariel pink), atât parodii din sfera pop-rock cât și din alte sfere învecinate (house sau chiar trip-hop, vezi coyote clean-up) ș.a.m.d.

[matrix metals - flamingo breeze]

[james ferraro - leather high school]

era însă inevitabil ca miștourile lui ferraro să devină din ce în ce mai stridente (ceea ce a dus la un alt trend, „vaporwave” - dar despre asta altădată), pe de o parte, iar pe de altă parte, grație lui ducktails și neon indian, partea cea mai accesibilă a pop-ului hipnagogic să se metamorfozeze în ceva mult mai serios... (mai precis, chillwave)

[ducktails - beach point pleasant]

una dintre primele mișcări care s-au format direct pe internet (deși, în bună tradiție „drone”, multe albume au apărut și pe... casetă, în ediții limitate), „hypnagogic pop” va continua să se metamorfozeze în alte și alte pseudo-mișcări și pseudo-genuri năstrușnice (precum witch house, seapunk sau vaporwave). fără a fi o nișă prea consistentă (din cauza ezitării între abordarea conceptualistă și cea muzicală la modul practic), este totuși o pagină interesantă de istorie muzicală recentă, marginală dar care marchează începutul unei etape care cine știe cum se va încheia...

[la vampires & matrix metals - so unreal]

[ariel pink's haunted graffiti - credit]

ceva mai multe despre

exaitat

noul album al celor de la autechre, exai, apare în curând. între timp, să mai ascultăm și să rezolvăm operații matematice... de fapt, glumesc, de-abia auzisem de autechre pe vremea când încă mai făceam matematică...

[autechre - see on see]

cu sare și piper

[dizzy gillespie/charlier parker - salt peanuts]

drone

[celer - engaged touches part 1]

„drone music typically emphasizes a single sustained note, chord, or simply a repeated sound such as a spoken word or utterance. it is often very minimal and tracks can be quite lengthy, emphasizing major and minor harmonic variations emitted from these drones over a period of time”

„drone music is about as far away from music as you can get before it stops being music [...] in the beginning, there was the word, and the word was oooooommmmmmm. God was, apparently, a drone music pioneer, and there is something religious about this music... or rather, something spiritual.” (calluum zeff)

[eno&fripp - the heavenly music corporation]


cu alte cuvinte, drone ar fi numitorul comun dintre aspirator și călugării tibetani!

nefiind străin de minimalism, ba dimpotrivă, nu puteam să trec cu vederea această nișă muzicală (fără ghilimele!?!) asociată cu începuturile muzicii clasice minimaliste (vezi terry riley) și ale așa-zisei muzici „ambientale” (în accepția lui brian eno), dar care a luat, cred, mult mai multă amploare în ultimii ani, datorită dezvoltării internetului și a software-ului de creație muzicală. desigur, baia de reverb și delay presupusă cea mai adesea de ambient și drone nu necesită mult „skill”, but who cares? relaxarea nu este întotdeauna în meniu, dar o altfel de stare cu siguranță da. poți să asociezi drone-ul cu vidul sau cu preaplinul.

[steve roach - structures from silence]

[hakobune - sothis]

[andrew thomas - fearsome jewel 3]

puțin ocm

[orange cake mix - dreaming of you]

eram încă în perioada căutărilor muzicale atunci când am descoperit (grație allmusic) acest artist cu obsedantul nume de scenă orange cake mix... adică acum aproape un deceniu.

orange cake mix în sus, orange cake mix în jos. am ezitat multă vreme până ce l-am ascultat, după care a mai trecut ceva vreme până ce l-am înțeles. primele sale albume au fost produse și au apărut în condiții de buget redus, DIY - de altfel, jim rao a fost asociat cu o interesantă mișcare din underground-ul muzicii americane - „lo-fi”. care înseamnă, în mod evident, fidelitate joasă. spre deosebire însă de mai recentele mișcări similare precum pop-ul hipnagogic, artiștii și formațiile „lo-fi” de la începutul anilor nouăzeci (dintre care nu s-au impus decât guided by voices) folosesc tiparele pop-rock, dar resping unele aspecte care predomină în mainstream (vezi „loudness wars”, de pildă) și, neavând instrumente sofisticate, recurg la versuri mai elaborate decât ale hiturilor de-atunci (dărmite ale celor actuale).

cel mai probabil, jim rao nu și-a dorit să fie doar un songwriter bun („when you touch me the whole disappears” e un bun exemplu, chiar dacă în limitele convențiilor pop-ului), din moment ce a început destul de repede să experimenteze dincolo de pop-rock, dornic să asimileze muzicieni inovatori precum eno&fripp sau spacemen 3 (cărora le-a dedicat tributuri). visător incurabil încă din prima perioadă, rao scoate pe bandă rulantă albume excelente precum „silver lining underwater” sau „dream window”.

[orange cake mix - streetlights and stars]

după 2002-2003, majoritatea caselor de discuri care au scos albumele ocm (adeseori în ediții restrânse) au dat colțul, astfel că au trecut mulți ani până ce, în cele din urmă, rao reapare pe myspace și reușește să-și înjghebeze o pagină de bandcamp. unde și astăzi continuă să apară albume din sertarul său magic. păcat că n-am reușit să ascult decât o foarte mică parte din piesele mai mult sau mai puțin noi. cert este că ocm este însă puțin cunoscut și apreciat, în mod paradoxal, într-o perioadă în care chillwave-ul, pop-ul hipnagogic sau, mai nou, vaporwave au redescoperit potențialul fidelității joase. nu întâmplător, așadar, că una dintre piesele noi ale lui rao se numește chiar „my favorite neon indian”. ține-o tot așa!

foarte muzant, nu?

muzele fac muzică. eu fac griș cu lapte. și cu puțin gem.

[stereolab - blips, drips and strips]