joi, 31 ianuarie 2013

hipster/mixster

scriu aici și acum despre muzică fiindcă am simțit nevoia. care nevoie? să mă dau mare cu cvasierudiția mea? (ca să fiu genul acela de om care citează și parafrazează în disperare: vorba lui caragiale, sunt un adevărat enciclopedist, știu din toate câte nimic...) să mă dau mare cu ironiile și adjectivele mele?...

să înlătur orice dubii: sunt un șoarece, un maestru al tocilei, un obsedat de muzică (poate la modul obsesiv-compulsiv?) fără diplomă, deși, fără falsă modestie, chiar așa de departe nu sunt. partea tehnică mă poate și chiar mă depășește cel mai adesea, drept pentru care nu mă dau as în, de pildă, jazz. dacă aș fi cu adevărat snob, aș accentua „ja”-ul din jazz... la naiba, deja fac asta. oh well...

de când am avut prima dată acces la internet în coliba mea cu 3 camere, am căutat, am căutat, am căutat. și am și găsit... și nu de puține ori m-am întrebat: de ce n-ar face mulți alții la fel ca mine? de ce, chiar având internet, unii se mulțumesc să descarce soneria de la melodia cutare pe care o pot auzi și la radio, și la tembelizor, în loc să exploreze minunățiile ascunse departe de comercial?... dar răspunsul cel mai evident este că nu toți s-au născut exploratori. și că unii se descurcă chiar mai bine fără muzică... dar cred că nietzsche avea dreptate. muzica e o mare șansă și, dacă tot n-am o autentică vocație ascetică, măcar aici să mizez într-un sens spiritual... dar gata cu poveștile. deja vă uitați la mine ca la felul paișpe.

am fost suspectat și chiar eu mă suspectez uneori de... hipster-eală! mai ales după ce a demarat obsesia mea pentru chillwave... și totuși, nu mă încadrez exact în portretul-robot al hipster-ului (dacă are vreun rost să folosim tipologii dintr-astea, construite mai degrabă ca să ne lamentăm în stil mircea badea...). citesc și allmusic sau wire, de pildă, nu numai pitchfork. am, cred, o brumă de gândire critică. și chiar îmi plac cei de la cocteau twins sau cei de la can, nu îi menționez doar pentru că au influențat nenumărați muzicieni din ultimele decenii... iar dacă n-aș fi fost avid de tot ce-i nou și surprinzător, n-aș fi ajuns până aici. a fost nevoie de mult timp și mult tastat pentru ca gusturile mele să se dezvolte așa de mult (nu mai spun de neuronii cheltuiți!), dar a meritat și, dacă aș fi fost nevoit să o iau de la început, aș fi făcut la fel. poate aș fi zăbovit mai puțin în unele privințe (vezi perioadele mele de fixație prelungită pentru trip-hop sau pentru chillwave)... și, mai ales, aș fi ascultat mult mai multe chestii avangardiste în perioada în care, neavând reacții viscerale, treceam ca gâsca prin „muzici” cât se poate de țăcănite... acum e cu totul altă situație, dar nu mai insist.

închei deocamdată, fiind distras de o supradoză de... autechre. da, iar îi menționez, dar nu mă pot abține:


[autechre - pule]

nu râdeți!

in memoriam



[lemon jelly - stay with you]

ăștia n-au mai scos nimic nou...

pop hipnagogic

„Hypnagogic is the term for a state between being awake and falling asleep, associated by some with hallucinations that are hyper-real rather than surreal. Life in LA – also the title of an Ariel Pink song, as it happens – does lend itself to a kind of ‘wide asleep’ trance, as your gaze falls under the sway of the sheer numbing beauty of the landscape and the weather – the way a certain slant of late afternoon light makes lawns glow eerily.”

„Hypnagogic pop is music that reaches beyond its performers’ abilities. It refashions 80s chart pop-rock into a hazy, psychedelic drone. It is listening to Beverly Hills Cop and hearing the music of the spheres. It is the sound that remains after the boys of summer have gone.”


[18 carat affair - pretty girls i don't know anymore]

urmăream cu atenție scena „drone” atunci când, tocmai în mijlocul acesteia, a apărut la suprafață (în 2009) trendul ăsta. obișnuit cu tendința muzicii drone de a suna precum aspiratorul vecinilor de la etajul doi, nu m-a mirat atunci când james ferraro și alți muzicieni „de dormitor” din jurul lui au început să folosească sample-uri năstrușnice din zona anilor optzeci, așa cum și pictorii jasper johns și rauschenberg au violat convențiile picturii abstracte punând bazele pop art-ului... și, într-adevăr, rânjetul lui ferraro e cât se poate de warholesc.

mai explicit: pop-ul hipnagogic nu e un gen propriu-zis, ci o direcție difuză, caracterizată printr-o resuscitare postmodernistă (ceea ce se traduce printr-o nostalgie ironică) a anilor optzeci (trecut deja îndepărtat!), făcută prin diverse grile: atât compoziții semi-abstracte în continuarea vechiului format drone, cât și melodii pop aproape în toată regula (vezi ariel pink), atât parodii din sfera pop-rock cât și din alte sfere învecinate (house sau chiar trip-hop, vezi coyote clean-up) ș.a.m.d.



[matrix metals - flamingo breeze]



[james ferraro - leather high school]

era însă inevitabil ca miștourile lui ferraro să devină din ce în ce mai stridente (ceea ce a dus la un alt trend, „vaporwave” - dar despre asta altădată), pe de o parte, iar pe de altă parte, grație lui ducktails și neon indian, partea cea mai accesibilă a pop-ului hipnagogic să se metamorfozeze în ceva mult mai serios... (mai precis, chillwave)


[ducktails - beach point pleasant]

una dintre primele mișcări care s-au format direct pe internet (deși, în bună tradiție „drone”, multe albume au apărut și pe... casetă, în ediții limitate), „hypnagogic pop” va continua să se metamorfozeze în alte și alte pseudo-mișcări și pseudo-genuri năstrușnice (precum witch house, seapunk sau vaporwave). fără a fi o nișă prea consistentă (din cauza ezitării între abordarea conceptualistă și cea muzicală la modul practic), este totuși o pagină interesantă de istorie muzicală recentă, marginală dar care marchează începutul unei etape care cine știe cum se va încheia...



[la vampires & matrix metals - so unreal]



[ariel pink's haunted graffiti - credit]

ceva mai multe despre

exaitat

noul album al celor de la autechre, exai, apare în curând. între timp, să mai ascultăm și să rezolvăm operații matematice... de fapt, glumesc, de-abia auzisem de autechre pe vremea când încă mai făceam matematică...


[autechre - see on see]

miercuri, 30 ianuarie 2013

cu sare și piper


[dizzy gillespie/charlier parker - salt peanuts]

drone


[celer - engaged touches part 1]

drone music typically emphasizes a single sustained note, chord, or simply a repeated sound such as a spoken word or utterance. it is often very minimal and tracks can be quite lengthy, emphasizing major and minor harmonic variations emitted from these drones over a period of time”

„drone music is about as far away from music as you can get before it stops being music [...] in the beginning, there was the word, and the word was oooooommmmmmm. God was, apparently, a drone music pioneer, and there is something religious about this music... or rather, something spiritual.” (calluum zeff)


[eno&fripp - the heavenly music corporation]


cu alte cuvinte, drone ar fi numitorul comun dintre aspirator și călugării tibetani!

nefiind străin de minimalism, ba dimpotrivă, nu puteam să trec cu vederea această nișă muzicală (fără ghilimele!?!) asociată cu începuturile muzicii clasice minimaliste (vezi terry riley) și ale așa-zisei muzici „ambientale” (în accepția lui brian eno), dar care a luat, cred, mult mai multă amploare în ultimii ani, datorită dezvoltării internetului și a software-ului de creație muzicală. desigur, baia de reverb și delay presupusă cea mai adesea de ambient și drone nu necesită mult „skill”, but who cares? relaxarea nu este întotdeauna în meniu, dar o altfel de stare cu siguranță da. poți să asociezi drone-ul cu vidul sau cu preaplinul.


[steve roach - structures from silence]


[hakobune - sothis]


[andrew thomas - fearsome jewel 3]

puțin ocm



[orange cake mix - dreaming of you]

eram încă în perioada căutărilor muzicale atunci când am descoperit (grație allmusic) acest artist cu obsedantul nume de scenă orange cake mix... adică acum aproape un deceniu.

orange cake mix în sus, orange cake mix în jos. am ezitat multă vreme până ce l-am ascultat, după care a mai trecut ceva vreme până ce l-am înțeles. primele sale albume au fost produse și au apărut în condiții de buget redus, DIY - de altfel, jim rao a fost asociat cu o interesantă mișcare din underground-ul muzicii americane - „lo-fi”. care înseamnă, în mod evident, fidelitate joasă. spre deosebire însă de mai recentele mișcări similare precum pop-ul hipnagogic, artiștii și formațiile „lo-fi” de la începutul anilor nouăzeci (dintre care nu s-au impus decât guided by voices) folosesc tiparele pop-rock, dar resping unele aspecte care predomină în mainstream (vezi „loudness wars”, de pildă) și, neavând instrumente sofisticate, recurg la versuri mai elaborate decât ale hiturilor de-atunci (dărmite ale celor actuale).

cel mai probabil, jim rao nu și-a dorit să fie doar un songwriter bun („when you touch me the whole disappears” e un bun exemplu, chiar dacă în limitele convențiilor pop-ului), din moment ce a început destul de repede să experimenteze dincolo de pop-rock, dornic să asimileze muzicieni inovatori precum eno&fripp sau spacemen 3 (cărora le-a dedicat tributuri). visător incurabil încă din prima perioadă, rao scoate pe bandă rulantă albume excelente precum „silver lining underwater” sau „dream window”.



[orange cake mix - streetlights and stars]

după 2002-2003, majoritatea caselor de discuri care au scos albumele ocm (adeseori în ediții restrânse) au dat colțul, astfel că au trecut mulți ani până ce, în cele din urmă, rao reapare pe myspace și reușește să-și înjghebeze o pagină de bandcamp. unde și astăzi continuă să apară albume din sertarul său magic. păcat că n-am reușit să ascult decât o foarte mică parte din piesele mai mult sau mai puțin noi. cert este că ocm este însă puțin cunoscut și apreciat, în mod paradoxal, într-o perioadă în care chillwave-ul, pop-ul hipnagogic sau, mai nou, vaporwave au redescoperit potențialul fidelității joase. nu întâmplător, așadar, că una dintre piesele noi ale lui rao se numește chiar „my favorite neon indian”. ține-o tot așa!

foarte muzant, nu?

muzele fac muzică. eu fac griș cu lapte. și cu puțin gem.



[stereolab - blips, drips and strips]