puțin ocm

[orange cake mix - dreaming of you]

eram încă în perioada căutărilor muzicale atunci când am descoperit (grație allmusic) acest artist cu obsedantul nume de scenă orange cake mix... adică acum aproape un deceniu.

orange cake mix în sus, orange cake mix în jos. am ezitat multă vreme până ce l-am ascultat, după care a mai trecut ceva vreme până ce l-am înțeles. primele sale albume au fost produse și au apărut în condiții de buget redus, DIY - de altfel, jim rao a fost asociat cu o interesantă mișcare din underground-ul muzicii americane - „lo-fi”. care înseamnă, în mod evident, fidelitate joasă. spre deosebire însă de mai recentele mișcări similare precum pop-ul hipnagogic, artiștii și formațiile „lo-fi” de la începutul anilor nouăzeci (dintre care nu s-au impus decât guided by voices) folosesc tiparele pop-rock, dar resping unele aspecte care predomină în mainstream (vezi „loudness wars”, de pildă) și, neavând instrumente sofisticate, recurg la versuri mai elaborate decât ale hiturilor de-atunci (dărmite ale celor actuale).

cel mai probabil, jim rao nu și-a dorit să fie doar un songwriter bun („when you touch me the whole disappears” e un bun exemplu, chiar dacă în limitele convențiilor pop-ului), din moment ce a început destul de repede să experimenteze dincolo de pop-rock, dornic să asimileze muzicieni inovatori precum eno&fripp sau spacemen 3 (cărora le-a dedicat tributuri). visător incurabil încă din prima perioadă, rao scoate pe bandă rulantă albume excelente precum „silver lining underwater” sau „dream window”.

[orange cake mix - streetlights and stars]

după 2002-2003, majoritatea caselor de discuri care au scos albumele ocm (adeseori în ediții restrânse) au dat colțul, astfel că au trecut mulți ani până ce, în cele din urmă, rao reapare pe myspace și reușește să-și înjghebeze o pagină de bandcamp. unde și astăzi continuă să apară albume din sertarul său magic. păcat că n-am reușit să ascult decât o foarte mică parte din piesele mai mult sau mai puțin noi. cert este că ocm este însă puțin cunoscut și apreciat, în mod paradoxal, într-o perioadă în care chillwave-ul, pop-ul hipnagogic sau, mai nou, vaporwave au redescoperit potențialul fidelității joase. nu întâmplător, așadar, că una dintre piesele noi ale lui rao se numește chiar „my favorite neon indian”. ține-o tot așa!